Rabindranath Tagore
Balada vieții trecătoare

Un tren lung ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit, și când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până când ne dăm noi seama,
Sună, pleacă, … a trecut…
Iar durerile sunt stații,
Lungi, de nu se mai sfârșesc.
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri
Și-nsetați după plăceri !

Mulți copii voioși se urcă.
Câți în drum n-am întâlnit,
Iată un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi ?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veșniciei
C-am trăit şi n-am ştiut.

20994341_706152386241340_6798005790577629357_n 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>